Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Decembrie 2010

1.
CUTIA MODERATORULUI. Ghid de moderare a discuţiilor publice în 9 paşi esenţiali
Până la această carte, ştiam că într-o cutie încap, de obicei, o pereche de pantofi.  Acum există o cutie în care încap 9 paşi şi aceştia îi pot ajuta pe moderatori, la fel ca pantofii, să meargă înainte. Am scris „Cutia moderatorului” la solicitarea lui Igor Grosu şi a lui Sorin Hadârcă. De fapt, oamenii şi cărţile au furnizat informaţiile şi inspiraţia care au făcut ca această resursă – inedită în Moldova – să se întâmple.

2.
MANUALUL DE JURNALISM ÎN SITUAŢII DE CRIZĂ, de Georgeta Stepanov şi Igor Guzun
Lansat la Congresul Naţional de Istorie a Presei, ediţia a III-a (România), acest manual îi „ajută pe oamenii de media să abordeze crizele potrivit – profesionist, echilibrat, etic, cu amprentă umană, spectaculos etc., oferind resurse teoretice, repere metodologice şi instrumente practice esenţiale”. Oamenii care mi-au fost alături în efortul nostru comun de elaborare şi promovare a manualului de jurnalism în situaţii de criză se numesc Georgeta Stepanov, Mihai Guzun şi Constantin Marin.

3.
Carte de comunicare pentru MOLDOVA APROAPE-DEPARTE
Această carte de comunicare, pe care am prezentat-o la Congresul IV al diasporei moldoveneşti, listează şi explică câteva dintre instrumentele şi tehncile care pot ajuta migranţii şi asociaţiile diasporei să înţeleagă şi să realizeze comunicarea ca pe un lucru firesc ce se întâmplă cu oamenii şi între oameni, pentru a obţine ceea ce-şi doresc: înţelegere, afirmare, sprijin, cooperare, politici. Iar înţelegerea şi cooperarea de care am beneficiat în munca asupra cărţii din partea Dorinei Andreev-Jitaru şi a lui Ghenadie Creţu au fost esenţiale.

4.
COMORILE ASCUNSE ALE MOLDOVEI / HIDDEN TREASURES OF MOLDOVA
„Mega-fantastic”, a exclamat Petru şi, în acelaşi registru, profesorul Marin: „Este splendid”. „Tare fine!”, a zis Ludmila. „O muncă deosebită”, a spus Polina. „Foarte frumos”, a apreciat Anna şi, în acelaşi timp: „Felicitări!”, a transmis Iulia. Întreaga poveste a acestui album, pe care l-am gândit şi realizat împreună cu Olga Sainciuc, Lică Sainciuc şi Grupul „Glasul Tinerilor” poate fi recitită aici, în episodul „Nişte oameni: oamenii, adevăratele comori ascunse ale Moldovei”. Ecourile acestui album au fost la fel ca şi imaginile incluse între coperţi: mai mult decât frumoase, foarte frumoase.

5.
Al Doilea Raport Naţional privind Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului
Omul-cheie în implicarea mea în redactarea versiunii române a acestui document strategic a fost Ludmila Ţiganu. De asemenea, prin această colaborare am reuşit să producem şi să difuzăm dosarul de presă al Raportului Naţional.

(mai mult…)

Anunțuri

Read Full Post »

Pentru cititorii francezi ai romanului „Pe vremea fluviului Amur”, de Andrei Makine, Amour înseamnă, în primul rând, dragoste şi apoi numele celui mai lung râu din Rusia. Cei trei eroi ai romanului se aruncă în ambele: în valurile râului Amur …şi în valurile dragostei – amour, cum zice Belmondo, care este cea de-a patra prezenţă constantă din carte.

Trei adolescenţi, pe cale de a deveni bărbaţi – Războinicul, Poetul şi Donjuanul – născuţi într-un ţinut îndepărtat, unde „puteai să trăieşti toată viaţa fără să ştii dacă eşti urât sau frumos” – încep să-şi dorească un alt destin, după ce privesc un film cu Belmondo. Filmul, văzut de 17 ori, schimbă, în romanul lui Andrei Makine, orizonturile de viaţă ale acestor tineri din fundul Siberiei răsăritene.

Acolo, în Rusia, la Krasnoiarsk, în acel ţinut auster, unde „nici dragostea nu prindea rădăcini”, s-a născut şi prozatorul Andrei Makine, care s-a stabilit, în 1987, la vârsta de 30 de ani, într-o ţară a iubirii, în Franţa, şi este acum unul dintre cei mai importanţi scriitori francezi. „Pe vremea fluviului Amur” este romanul care a precedat cartea „Testamentul francez”, care i-a adus lui Andrei Makine, în 1995, un Goncourt, premiul literelor franceze pentru „cea mai bună şi imaginativă operă în proză a anului”. Cea mai recentă apariţie editorială a lui Makine este romanul „Viaţa unui om necunoscut”, publicat în 2009.

Poate, la fel ca eroii săi din cartea „Pe vremea fluviului Amur”, scriitorul Andrei Makine nici nu-şi imagina viitorul în afara celor trei elemente esenţiale ale satului siberian: „lemnul, aurul şi umbra rece a lagărului”. „Într-o zi, ne gândeam noi, va trebui să ne alăturăm bărbaţilor ce plecau cu drujbele lor în taiga”, scrie Makine. Dar, într-o zi, adolescenţii din roman merg la un film cu Belmondo. „E un bărbat sau o femeie?”, a întrebat unul dintre băieţi, încurcat de litera „o” din fanalul cuvântului.

(mai mult…)

Read Full Post »

1.
Ah, Ileana, la Strasbourg e mai rău.
E oraşul răscrucii, închizi ochii şi taci.
Altă vorbă-i aici, în Chişinău,
Unde luna e soarele celor săraci.

2.
Vezi, Ileana, copacii sunt plini
de culori şi fotosinteză.
Ce-i Strasbourgul? Oraş fără câini.
Nu te latră frumos în franceză.

Refren:
Ah, Ileana,
Se deschide rana
Şi strigă dorul,
De parcă se deschide
şi urlă televizorul.

3.
Ştii, Ileana, acolo, biensure,
Mai plăcut graseiezi bucuria.
„Je ne mange pas six jour”
Ţi-aminteşte de clasa întâia?

4.

Ce-i, Ileana, un soare-n amurg?
Toate rele în bune se schimbă…
(mai mult…)

Read Full Post »

Să recitim şi azi altfel din Eminescu. So.net. „Şi tu citeşti scri-SORRY din roase plicuri…” Scuze pentru această ortografiere a cuvântului „sonet”, dar între so. şi net „un negru punct s-arată”. La fel ca în debutul din „Povestea codrului”: „Împărat slăvit e Cod.ru”.

Eminescu este funny, chiar în poezia „Înger şi demon”, în ciuda titlului acesteia: „Văd o negură dia-FUNNY mestecată-n stele; clară / E privirea-ţi inocentă sub a genelor umbrire”.

Dacă Eminescu este funny, înseamnă că este şi fun. Al cui fan ar putea fi Eminescu? Al lui Eminem? – m-am întrebat, după ce am privit „Eminescu versus Eminem”, în regia lui Florin Piersic Jr.

Deseori m-am întrebat: – frequently asked question – care au fost preferinţele muzicale ale lui Eminescu? Şi am găsit o variantă de răspuns în poezia „Revedere”. „Şi mai FAQ ce FAQ de mult, / Vara, doina mi-o ascult”. Deci, formaţia „Vara” şi Capela Corală Academică „Doina”!

„Viitorul şi trecutul sunt ai filei două fiţe…”

Până aici şi de aici încolo totul parcă e OK. „CATCH te iubeam cu OK păgâni. Şi plini de suferinţi…” „OK! tău iubit, / Plin de mângâieri, / Dulce mi-ai lu-Chat / Până ieri”.

Şi în jocul acesta de cuvinte „copii eram noi amân-2”:

„Şi el citea pe Robinson,

Mi-l povestea şi 1000;

Eu zideam Turnul-Vavilon

Din cărţi de JOKER şi mai spuneam

şi eu câte-o prostie”.

Episodul „Eminescu este COOL – Emines-COOL!”.

Read Full Post »

„…Iar pretutindeni vedeai o mulţime de români, iugoslavi, MOLDOVENI, dominicani, ecuadorieni, ruşi şi asiatici”. Sunt cu toţii locuitori ai Madridului, care se regăsesc pe paginile cărţii scriitorului peruan Mario Vargas Llosa, „Rătăcirile fetei nesăbuite”, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură 2010.

În 2006, la vârsta de 70 de ani, Vargas Llosa publică primul său adevărat roman de dragoste, „Rătăcirile fetei nesăbuite”. O poveste despre bucuria şi chinurile unei iubiri, urmărită timp de 4 decenii, pe 3 continente. Acum câteva zile, în discursul său rostit cu ocazia decernării Premiului Nobel, Llosa afirma că scriitorii fac ficţiune pentru a putea „trăi cumva multele vieţi pe care am vrea să le avem” – o mărturie care se referă şi la „Rătăcirile fetei nesăbuite”.

După itinerarul acestei iubiri se poate învăţa geografia: personajele ajung la Lima, Santiago, Havana, Paris, Tokio sau Madrid. Iar cronica lumii postbelice, care se regăseşte în acest roman – cu menţiuni despre vremurile în care „nimeni nu vorbea încă de SIDA” – poate fi citită ca pe o lecţie de istorie, în care este loc şi pentru sentimente umane.

Cine este Ea în acest roman de dragoste? Este Lily, „o fată nesăbuită”, pe care El o compară „cu Fecioara Maria”, „mai frumoasă şi mai apetisantă decât Claudia Cardinale, Brigitte Bardot şi Catherine Deneuve la un loc”. Atunci când personajele se reîntâlnesc la sfârşitul romanului, Lily este femeia „care pentru prima oară în viaţa ei de 48 de ani avea toate actele în regulă”.

Cine este El în „Rătăcirile fetei nesăbuite”? Este Ricardo, „băiatul bun”, interpret la UNESCO, cu stilou Montblanc în buzunar şi autor de traduceri din Bunin, Tournier sau Turgheniev. La 54 de ani o regăseşte pe Lily, după ce, timp de aproape 4 decenii, o pierde şi o reîntâlneşte de mai multe ori, mereu sub un alt nume.

(mai mult…)

Read Full Post »

După ce fiica mea şi-a plombat un dinte, iar oraşul – câteva gropi, am ajuns să discutăm, la ţară, cu ea şi cu bunelul ei, despre medici. „Ce nume de doctor, bunelu’, îţi vine primul în minte, dar nu de la bunica de la spital?”, îl întrebăm. „Доктор Айболит”, anticipăm. „Iar mie Dr. Alban – Its My Life”, zic. „Dr. House”, spune nepoata lui, care are o bunică, soră medicală toată viaţa, şi poate de aici vine pasiunea noastră comună pentru acest serial.

„Înainte o rugam pe mama, adică pe bunica ta, să-mi dea voie la joacă”, îi povestesc nepoatei tatălui meu. „Astăzi ne rugăm de placa-mamă din calculator să nu se joace, să nu ne mai facă probleme, că asta, sigur, n-o să ne placă”. Şi aici convenim ca, atunci când vom ajunge acasă, la Chişinău, să mai răsfoim cartea ceea colorată, „Calculatorul”. Din ea fiica mea a învăţat cum sunt făcute lucrurile pe dinăuntru, ce este placa-mamă şi ce înseamnă RAM.

„Numai să nu uităm de asta, tata”, mă atenţionează. „Sper că am moştenit de la bunelul tău amândoi o memorie bună, care ne va ajuta să ne amintim şi despre memoria temporară, numită RAM”, mă gândesc.

Şi acum este rândul bunelului să facă o observaţie – am notat-o în agendă, ca să n-o uit, şi să i-o atribuim în acest text. „Memoria – înainte era doar a oamenilor. Acum este mai ales a calculatoarelor”. Adevărat?

(mai mult…)

Read Full Post »

– Să scriem un alt text împreună, i-am propus lui Doru Ciocanu, după difuzarea subiectului „Bunica nu era îndemnată să apese pe LIKE, ea LIKE-a casa cu lut…”, pe care l-am scris acum câteva luni pentru Hotnews.md împreună, el de la Toronto şi eu de la Chişinău.

Doru acceptă şi scrie: „Hai să începem cu CĂCI, un cuvânt foarte – dar foarte – frecvent în limba, mai ales, moldovnească. Mai ales, dacă-l citeşti fără diacritice”.

– Fără CĂCIuliţă, ai în vedere – precizez eu şi, scriind asta, vine cântecul lui Doru:

– “Cu CĂCIulile pă frunte / Stăm de veacuri ca un munte…”

– Nu cânta tu – zic – căci acesta-i cântecul lui Dragoş Blănaru – căci el îl cânta când avea dispoziţie”.

– Da – răspunde Doru, e al lui Dragoş, căci Dragoş şi el purta CĂCulă de cârlan, ca şi mine şi ca şi Vichia Vâlcu, odată demult, într-o excursie la Liov. Şi un liovean cam oleacă bat, unde se uită la noi trei, cu CĂCIuli de cârlan, şi întreabă: „Vî şo, gheneralî, şo-li?”… Aici, de fapt, trebuie de râs, CĂCI e hazliu, nu?

– Nu – zic – căci nu înţeleg de ce ne-am abătut de la tema cu CĂCI.

– Pentru că-cu-CĂCIulile pă frunte / Stăm de veacuri ca un munte… Deşi muntele (şi, apropo, şi marea) – tiu-tiu! Deci, căci a venit vorba, Igor, CĂCI este un cuvânt extrem de valoros atunci când vrei să eviţi cacofoniile.

(mai mult…)

Read Full Post »

Older Posts »

%d blogeri au apreciat asta: